De-asta spun: imi cer mii de scuze. Eu o sa consider intamplarea ca pe o piatra de care m-am impiedicat pe drum. Insa piatra asta n-o sa ma faca sa parasesc drumul, pana la urma e inofensiva, m-am impiedicat din cauza neatentiei si framantarii… Asta e… Acum au disparut toate, cred… Tu cum esti, ce mai faci? Si vorbesc serios…

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=17283&art=41950&cHash=962516ec2e

p.s.1: publicaţia în care a apărut articolul nu pot să spun că mă reprezintă în vreun fel sau are vreo însemnătate anume pentru mine (nu vreau nici să-i fac reclamă, nici antireclamă – se întâmplă doar că la ei a apărut).

p.s.2: dacă vrei părerea mea despre articol (atât cât e articol şi nu un soi de interviu la dublu) – mi se pare un pic dezechilibrat ca perspectivă, fie ea şi una cu iz de polemică – un jurnalist sportiv & un poet ??? tot atât de bine puteau să pună unul din politicienii amintiţi în buletinul ăla de ştiri şi un bucătar…

p.s.3: după ce am lucrat în presă vreo 5-6 ani (dacă nu şi mai mult), am ajuns în stadiul în care chiar nu mă mai interesează lucrurile astea, i.e. mass-media şi ce se întâmplă în şi cu ele. no ofense pentru cei care citesc/scriu/lucrează în domeniu!

p.s.4: nu mă uit la televizor (decât foarte rar pe posturile alea de muzică sau cu documentare – atât cât a mai rămas din ele, pentru că se împuţinează pe zi ce trece în favoarea celor cu manele sau muzică populară – legea cererii & ofertei ), nu ascult şi nu urmăresc ştiri, nu citesc presa scrisă (fie pe suport tipărit sau online).

p.s.5a: şi pentru că suntem pe blogul obliei şi pentru că toată discuţia a pornit tocmai de la el, sincer, prefer această publicaţie celorlalte “surse de informare” mai sus pomenite.

p.s.5b: OBLIA, sper că n-o să-ţi dea prin cap într-un viitor prea apropiat să te-apuci să-ţi faci mai ştiu eu ce post teve cu reclame de juma de oră şi talk show-uri cu oameni graşi, transpiraţi şi care se înjură între ei şi să laşi blogul în paragină…

pt. m: am inteles ca vrei punct,ok. si eu. doar atit: nu ma jigneste absolut deloc caracterizarea prin simplitate, familiaritate, generalitate-in-omenesc. cred in acest dicton eliptic al lui patrick white: “the heartrending beauty of a kitchen table.” wooden, of course. asa incit, pina la urma urmelor… multzam.

pt. AL.M.M: multumesc ca ai inteles

pt. martzipan: o, martzipane, abia cind ti-am citit postul am avut senzatia de “polemica”… era 1 cind l-ai scris, e 3.34 acum, deci n-am sa raspund pe larg. doar 4 chestiuni: ma bucur ca nu ai uitat de torna, torna ; despre “pactul” autor-cititor: good point, in mod sigur ar merita explorat un pic in context “blogomund”; misto ideea cu serverele! ; si poooooti sa scrii cit vrei matale de mult, ce-i spatiul meu tehnic? e-al lui wordpress. a! si era sa uit inca ceva: stii tu cumva povestea aceea cu torna, torna?

1. deşi mişun pe-aici (prin ‘blogosferă’ cum i se spune, chiar dacă nu-mi place deloc cum sună… eu i-aş fi zis ‘blogo-lume’ ori ‘bolgo-mond’ ori ‘jurnalistică/memorialistică virtuală’) de puţină vreme, frumuseţea cred că stă tocmai în aceea că poţi spune ce doreşti şi, mai ales, cum doreşti – fie printr-un text (al tău sau al altuia – frumos ar fi, dacă nu-ţi aparţine, măcar să spui cui i se datorează şi/sau să bagi şi tu un link către autor, dacă are site), fie printr-o imagine (aceeaşi poveste şi aici), fie printr-un clip audio sau video.

2. toate cele de mai sus nu sunt decât niste mijloace care ne ajută să transmitem ceva, nişte unelte, dacă vreţi, pentru atitudinile, stările, sentimentele, amintirile, patimile, durerile, afectele, impresiile, părerile, spaimele, supărările etc etc. de apar pe jurnalele noastre virtuale.

3. faptul că recurgem la aceste unelte, într-un anumit moment, folosindu-le fie individual, fie combinându-le unele cu altele, şi slujindu-ne de/evidenţiind anumite caracteristici ce le posedă, conferă jurnalelor virtuale, cred eu, gradul cel mai mare de valoare, şi anume, unicitatea.

4. aplicarea unor reguli stilistice sau formale, aşa cum sugera g, nu cred că ar ştirbi cu ceva unicitatea despre care am spus mai sus (există atâtea exemple de “scriere” în condiţii impuse şi autoimpuse care au dus la rezultate uimitoare – vezi, de pildă, o specie precum sonetul), dar, cu siguranţă, ar sărăci-o puţin (aici mi se poate da drept contraargument tocmai exemplul de l-am pomenit ).

5. nu în ultimul rând (şi aici mă intersectez cu oblia), cred că, în cazul de faţă, unde regula de bază e tocmai aceea a absenţei regulilor, ar fi vorba de o problemă de încălcare a unui drept fundamental – acela la liberă exprimare. dacă pentru transmiterea mesajului meu, eu găsesc drept cele mai adecvate mijloace şi modalităţi tocmai pe acelea prin care o şi fac (cele la care apelez şi nu altele, nefiind constrâns la ele de nici o regulă) şi, de vreme ce aceste modalităţi sunt (tocmai prin natura lor) parte integrantă din mesaj, asta ar însemna că mi se neagă, într-o oarecare măsură, dreptul de expresie.

În loc de concluzie, v-aş pune o întrebare: care ar fi reacţiile voastre dacă undeva în jurnalul virtual vă treziţi într-o bună zi cu o limitare de genul “fiecare post nu trebuie să depăşească 250 de cuvinte” sau “nu aveţi voie să încărcaţi imagini alb-negru” sau “textele pe care le publicaţi nu trebuie să conţină arhaisme” (cum i s-a reproşat obliei)? Şi asta fără o “notificare prealabilă”…

p.s.1: g pomenea de o definiţie extinsă a blogului… poate… însă cum poţi să defineşti ceva atât de proteic, afară doar de un mod general? la fel, în cazul internetului… e doar o reţea globală de calculatore?

p.s.2: scenariu şi întrebare absurde – de genul linkului ăluia cu “click here to get to the end of the internet” – care este mama net-ului? mai precis, dacă ne-am apuca să scoatem din priză server după server, de la cele mai mititele spre mama lor, care credeţi că ar fi ultimul pe care l-am scoate din priză?

p.s.3: cred că în discuţia asta ar trebui amintită şi problema convenţiei – pactul dintre autor (uneori personaj/narator etc etc) şi cititor…

p.s.4: dar şi problema gustului…

p.s.5: mă opresc, că mai sunt zece minute până la 1 (noaptea)

p.s.6: oblia, ştiu că încă sunt dator cu povestea lui torna, torna

p.s.7: acuma chiar că îmi interzici accesul… că azi chiar că am exagerat cu comentariile :”>

uneori in viata, lucrurile sunt pur si simplu simple, oricat am trage de ele ca de un elastic, dandu-ne ochii peste cap si suspinand. afara ploua. ana are mere. doi cu doi fac patru. si dupa ele trebuie pus pur si simplu punct. cum nu ma indoiesc ca esti de acord