Boabe January 14, 2008
Posted by oblia in Peregrinatio 1.Tags: civilitate, comunitate, normalitate, strada
trackback
Una. În metroul în care paltoanele, canadienele şi pufoaicele de sezon preschimbă masa de călători într-o entitate aparte (odraslă de acordeon abuzat corcit c-un compresor anchilozat), o doamnă şi o domnişoară.
Prima, de vârstă mijlocie, cu arhetipala figură defetistă. A doua – cam ţiţi telenovelistă, dar luminoasă. Doamna, pregătindu-se de coborâre, se sprijină cu umărul de bară şi-i striveşte un pic mâna domnişoarei.
- Vă rog să mă scuzaţi, domnişoară!
- Nu vă faceţi nici o problemă, doamnă.
Şi-şi zâmbesc cu reciprocă îngăduinţă. Iar mie îmi vine să le pup pe-amândouă, instant: cumva, cumva, binefăcătoarea normalitate, această bomboană interzisă din care gustăm prin Anglia, Franţa, Olanda, oftându-i la-ntoarcere doar aroma rămasă pe papile, „ah, civilizaţie…”, se strecoară şi-n cotidianul nostru! Şi un minuscul schimb de replici înseamnă cât un vis de-o generaţie.
A doua. La supermarketul Angst iar e penurie de casiere. Coadă de vreo 15 persoane la singura casă funcţională. Casiera se menţine calmă, operativă, profi. Unora dintre clienţi le ies, desigur, murături sonore pe gură.
Înainte să-mi vină mie rândul, îi vine unui pensionar din faţa mea. În vreme ce se execută ritualul înregistrării, încasării, citirii codurilor de bară, pensionarul şi casiera fură un mic taifas.
- Sărut mâinile, stimată doamnă!
- Cât mă bucur să vă revăd!
- Şi eu pe dumneavoastră.
- Haideţi, c-arată bine. Chiar foarte bine.
(Desluşesc un bandaj sub căciula pensionarului. Şi nişte pete maronii suspecte încă neincizate pe obraz.)
- Să sperăm…
- O să fie bine! Şi douăzeci de bani, vă rog.
Pensionarul îi întinde portmoneul, casiera caută prin el, îşi scoate o monedă de 50 de bani, îi vâră trei de 10, rest.
- Ce urâte sunt astea, gălbejitele. Dar ia uitaţi ce vă dau eu: arginţi!
Zâmbete. Aerul lor aproape casnic, cât converg asupra portmoneului, de-o parte şi de cealaltă a tejghelei, anamneză ca prin atingere c-un fulg vrăjit: mai există intimitate între vecini, între co-locuitorii aceluiaşi pâlc de străzi. Intimitate din aceea relaxat respectuoasă, bonomă şi-un pic persiflantă, cât să nu fie nici prea, nici foarte.
Dacă aş fi fost încă o fetiţă de şase ani, mi-aş fi făcut din astea două boabe cercei de cireşe şi-aş fi ţopăit veselă cu ei pe stradă.
Cum învăţăm, încet-încet, să ne vedem, să ne găsim şi să ne apreciem, co-citadini, dincolo de sarabanda de mizerii întreţinute de municipalităţi, administraţii, autorităţi, servicii publice. Mă încântă să văd cum învăţăm comunitatea.
uff, astea sunt normale in targul unde m-am nascut eu.
iti poti imagina ca ma gandeam de curand de ce parintii mei aveau cunostinte care se chemau domnul si doamna, iar noi toti ne tutuim si ne spunem pe numele mic?
Imi plac mult boabele astea. Le-as pune intr-un fel de tablou de lut inmuiat, apoi l-as intari la cuptor, sa fie imortalizat pe vecie. Apoi l-as tine la vedere, cu mentiunea: “Primele manifestari ale civilizatiei bucurestene in secolul 21. A se mentine si, mai ales, a se reproduce modelul.”
da, monica, stiu. erau destul de raspindite si pe-aici. totusi, azi, mie, una, nu mi-ar placea sa spun ca sunt prietena cu doamna tanase sau cu domnul david. imi place, insa, ca sunt prietena cu minecutza, mitzik si tot asa. see what i mean?
imi pare ca persiflarea pe care-am mentionat-o e foarte importanta, fiindca ne face mai reali…
nu, nu inca. stai sa se pirguiasca, intii. e important.
(??)
dar venea doamna Stroe la noi, vecina de lateral, o stiau ai mei de 20 de ani si erau tot domnul si doamna Stroe!
am un fix, se pare:)
ce aiureala am scris…veneau vecinii mei din lateral in vizita si tot domnul si doamna Stroe erau pentru ai mei!
pai poate n-a indraznit niciunul din tuspatru sa spuna primul: “va rog ziceti-mi maria”, nu stiu. 20 de ani! ai tai sunt timizi? stroestii sunt timizi? ceva nu e ok. 20 de ani!…
felicitari pentru post, mi-a placut foarte mult. Sa speram ca daca cu o floare nu s-a facut primavara 18 ani, macar cu doua boabe …
dar ce folos sa se tutuiasca?
pt. neagrigore: drept sa-ti spun, n-as vrea sa fie primavara totala niciodata. ar fi searbad, fara ocazionalul mitocan, si ce s-ar intimpla cu “comedia de manere”?
dar ce-as vrea foarte mult ar fi ca mitocanii sa fie asa… o delicatesa. nu majoritatea. si as mai vrea sa vedem mai des, cind se schimba, ca s-a schimbat. asta. ma bucur ca ti-a placut, si mie mi-a placut sa asist.
folos!…
))) adevarat… 
Fetelor, Monica are dreptate! Nu de prieteni e vorba aici, ci de relatii destinse, amabile, dar in alta sfera decit cea a prieteniei. Cu oameni cumsecade, pe care ii respecti si ‘convietuiesti’ la mai mare sau mai mica distanta in spatiu si/sau timp, dar cu care NU TE TUTUIESTI. Pt. ca nu e cazul. Pt. ca nu doreste nici o parte. Pt. ca asa se facea intre oamenii civilizati, care fiecare isi stia locul pe lumea asta. Eu sint siderata, vesnic, cind imi aud colegii mai tineri tutuind soferii de taxi si chelnerii. Ca sa nu va mai spun avantajele vorbitului la pers. II plural cu cineva cu care NU DORESTI sa devii familiar. Ce metoda subtila, dar extraordinara in eficienta ei, de reglare a relatiilor sociale. In genaratiile noastre, toata lumea stie ce inseamna sa ‘refuzi’ sa tutuiesti pe cineva. Eu am de ani de zile relatii cu un domn care imi zice tu si eu ii zic dumneavoastra. Si stiu cum se simte de fiecare data, cind el iar incearca si eu, cu cea mai mare senitatate si perfecta politete ii zic ‘dumneavoastra’, adica ‘ba pe-a ma-tii’ ! Bliss!!!
Yep. Cu point 1 (sa-si stie fiecare locul), eu, una, sunt mai de “New World”: la intoarcerea din Australia, am fost oripilata nu atat de calitatea serviciilor chelnerilor, cat de cum le vorbeau clientii (“vreau o friptura” – un “va rog”, ceva??…) pe un ton in genere seniorial. Iar eu stiam, de-acolo, ca chelnerii aceia pot fi studenti la filosofie, de exemplu… Iar cel putin un taximetrist fost prof (de istorie) am cunoscut personal in Bucuresti. Cu ei incep conversatia cu “dvs”, dar trec cu simpatie la tutuiala, daca e reciproc.
Cu point 2 nu pot sa spun decit ca sunt de acord, iar la placerea de a sictiri prin politete un dobitoc subscriu total!
Ilinca, opinia mea este ca astfel de gesturi, desi worthy of all praise (and worship) sunt inca destul de rare pentru a construi comunitatea. Cred ca evidentieaza mai degraba buna crestere a unei persoane decat simtul de comunitate. Sau trainingul primit de la superviser. Mie imi place sa observ comportamentul casieritelor, etc. Cum uneori mai au putin si dau cu banii dupa tine, cand iti arunca trezeci de monede pe tejghea. Daca prinzi una care iti ureaza “bine ati venit” si “sa aveti o zi buna”, you are in the Romanian paradise of customer service si nici sa visezi sa gasesti ceva mai bun.
Mai, frankly, pe mine astea care imi ureaza “o zi buna!” ma enerveaza in mod pronuntat, nu stiu de ce.