Oblio-minded

Şedinţele în care – iertată fie-mi nemţoşenia – sunt de discutat (aş zice, vai, “soluţionat”!…) punctele A, B, C şi D. Şi în care participanţii ajung să vorbească îndelung despre punctele J, Q şi Z.

Găsesc, în continuare, că-i fascinantă capacitatea noastră de a ne concentra pe amănunte secundare, ba chiar terţiare.

Întâi mă amuză – o mică digresiune e totdeauna binevenită, ce dacă pierdem două minute?

Apoi, văzând că adâncirea în insignifiantul detaliu se prelungeşte, scooba diving într-o mlaştină, încep să mă frământ pe scaun – deja am pierdut zece minute.

În fine, când toată lumea e prinsă cu neostoită înverşunare, în dovedirea sau respingerea, întru “mania dreptăţii”, a unui mic, mic “point”, mă revolt – pentru că, indubitabil, pierd timpul. Mai rău: pasivă, asist la cum mi se pierde timpul, martoră acut conştientă a propriei mele finitudini.

Vă rog, nu îmi mai pierdeţi timpul. Mă ucideţi. Crimă. Puteţi să-mi pierdeţi două sau zece minute din intervalul pe care, în virtutea îndatoririi sociale, viaţa mea de X ani (şi nu mai mulţi) îl inclusese pasămite în predestinatu-i plan.

Dar timpul nu mi-l mai pierdeţi, că nu voi mi l–aţi dat. Şi nu voi mă veţi ajuta să-l (re)găsesc, aceasta fiind ultima dintre grijile pentru aproape pe care le avem…