Oblio-minded

De ceva vreme (să fie două săptămâni), obrajii pudraţi cu primăvară precoce ai capitalei poartă peceţile unui sărut pătimaş (altminteri comparabil cu însemnele de pe crupele vitelor).

De pe fondul roş-aprins al afişelor aplicate pe schelele de la Universitate, pe billboard-urile de la Tineretului şi pe nenumărate panouri de şantier de construcţii şi garduri de aiurea, surâde un señor de o rară charismă: Antonio Márquez. El va susţine un “regal de flamenco” în capitală pe 23 februarie.

Antonio Márquez este apexul bărbăţiei. Ochi hispanici penetranţi, zâmbet în care un fel de indolenţă post-coitum combinată cu un fel de indulgenţă de puşcaş marin taurin radiază aura invincibilă a macho-ului romantic. Pe fruntea-i de idol păgân – un negru cârlionţ gelat(inat). Sclipitor.

Antonio Márquez stă cu braţele încrucişate pe piept. El este detaşat, dar nu inaccesibil. Dominator, dar nu radicalist. Mândru şi independent, dar niciodată singur. El este interesant.

Antonio Márquez poartă o cămaşă albă de pânză. Cămaşa este larg deschisă la gât. Din decolteul lui Antonio se năpusteşte năvalnic spre cetăţeni şi cetăţence, ca o montă viguroasă, o vâlvătaie de păr negru; negru-cărbune; negru-tăciune. Negru – Eros şi Thanatos. Bubuie de virilitate.

Dară din partea stângă a afişului, unde zice-se că ar ateriza prima aruncătură de ochi, ce mi ţi-l înghesuie, vai, pe Antonio? Un netrebnic de titlu (de melodie?). Care zice aşa, cu litere roşii:

“SMS: Me gusta ser mujer.”

Ay, Antonito, pero con tanto pelaje, chicooooo??

Daţi-mi, vă rog sărurile, sărurile!…