Oblio-minded

Vi s-o fi întâmplat şi vouă, poate. Mie, însă, azi prima oară: am văzut în “real life” un personaj din film. Respectiv, personajul lui Kate Winslet din “The Eternal Sunshine of the Spotless Mind”.

La oficiul poştal de pe strada Take Ionescu, pe la 7.30 seara. Era aşa aglomerat, atmosfera atât de sâcâitoare, că nu ştiu dacă ceilalţi de pe la cozi au observat şi ei. Ar fi trebuit s-o remarce, că doar avea părul colorat, cum îi e obiceiul: de data asta, şuviţe albastre.

Şi pe urmă a plecat, iar noi am rămas tot la coadă, să ne expediem formularele de impozit pe venit global (au, sexy!). S-o fi tupilat iar pe uşa aia secretă prin care, se pare, personajele din filme mai fac incursiuni în lumea noastră. Doar aşa, o tură, de curiozitate. Să vadă dacă într-adevăr viaţa bate filmul, ori viceversa.

De când sunt freelancer (gustul inegalabil, de apă rece de izvor, al libertăţii responsabile!), nu petrec prea mult timp afară din casă. Şi e bine şi rânduială în casă la mine. Doar cam lonely, dacă stau să mă gândesc la asta. Dar nu stau.

Azi, însă, baie de omenesc. După ce-am lucrat ”pe bază de voluntariat” (a nu se uita că sunt o doamnă! În alte circumstanţe, aş fi făcut, probabil, carieră de Lady Diana) de aseară până azi-dimineaţă la 8, am dormit vreo 3 ore şi jumătate, m-am trezit şi-am plecat de-acasă. Zombie.

Zombie, totuşi nu fără oarece percepţie. În vizită la frate-meu, să mă uit la mâinile lui Bubulină făcând ceva ce acum două săptămâni nu ştia să facă (respectiv să taie o coală cu foarfeca – e, clar, stângaci, la propriu!) e ceva ce nu speram să experimentez în această viaţă. Lumea îi zice ”minune”: fiindcă din nimic (Bubulină? Cine? Nu exista pe faţa pământului acum 5 ani) devine ceva. Apoape totul.

Mai apoi, să văd un om la care ţin suferind şi să văd doi oameni la care ţin certându-se, din simpla cauză ca pe primul îl doare o experienţă prea tare şi trebuie să se răzbune cumva pe cineva (nenorocita de regulă de aur nescrisă a mimesisului aşa aş formula-o: ”What has been done unto you, you shall do unto others), mă covârşeşte. Mor un pic.

În fine, ajung acasă şi… Lacrima lui Ovidiu. Cu Lacrima lui Ovidiu am amintiri. Nu că ”tu” m-ai citi, dar amintirile oricum le am. Ce pot să fac altceva decât să surâd?…

În final, rămâne asta: statuia lui Ovidiu la Tomis, uitându-se spre mare, peste mări, până la Roma nevăzută, Roma cea splendidă, Roma inimii lui, din care a fost exilat. Până la sfârşitul vieţii lui.

(Şi mă gândesc câţi dintre voi n-oţi avea multe asemenea zile. Îi zice, grotesc, ”supravieţuire”.)

(Şi totuşi sunt aproape fericită. Un fapt pentru care n-am explicaţie.)

P.S.: Va implor: no comments on this one. In fond, Lacrima lui Ovidiu este o bautura alcoolica…

Ce au în comun un hedonist şi un stoic?

Suferea de o lene tumultoasă.

Ferestrele mele se uită toate spre sud. Aşa încât ce-mi place cel mai mult la căsuţa mea este felul cum modelează lumina. Azi, venind acasă pe la 8 seara, am rămas nemişcată pe hol, privind: casa se îmbăia într-o toamnă dulce, aurie, de asfinţit topit după o etern penultimă poveste. O scenă atât de intimă, în cadrul său desprins de orice altceva, încât aproape că nu-mi venea să intru. Să nu deranjez. Nu pe cineva, ci ceva: un Timp.

La miazăzi lumina inundă casa ca o amintire decupată din miezul copilăriei, iar vara - ca o febrilă fiesta mediteraneană. Când plouă mi se întorc acasă după-amiezele livresc trândave, nu ştiusem că plumburiul poate fi cald şi jovial, în compania Clavdiei Chauchat şi a lui Peeperkorn, maestru în “bucuriile clasice ale vieţii” - după-amiezele de (pe) “Muntele vrăjit” mereu, de-atunci.

Alteori soarele desenează portative pe pereţi. Strecoară umbra lui Euridice pe parchetul ambiguu. Creionează sonete gingaşe prin sticla hipnotizată a vreunei vaze. Soarele. Deturnându-mă cu neobosită insolenţă spre contemplare. Uneori nu-mi vine să mai fac nicio mişcare, în căsuţa mea.

Îmi spunea o cunoştinţă, mai demult, despre un amic de-al ei: “Mă fascinează… cum să zic? Aşa cum m-ar fascina un gândac.”

Specia Acrilor mă incită. Nu ştiu când i-am observat existenţa prima oară, ştiu doar că a fost în România. Afirm de la bun început că, fireşte, nu îmi place această specie. Mă enervează şi mă revoltă. Cum acestea sunt efecte vătămătoare nu doar pentru mine, ci pentru oricine, se poate afirma că Acrii fac rău. Prin urmare, îi resimt ca pe un rău. Şi, cum am mania de a înţelege de ce e cineva rău sau de ce s-a făcut ceva rău, trebuie, iată, să scriu despre Acri acum. Să analizez, pe cât mă pricep, ca să înţeleg.

Uno, nu pot să admit că, oameni fiind, deci croiţi de un Creator (numiţi-l cum doriţi) fără îndoială genial, de vreme ce Universul e minunat, Acrii ar fi răi dintotdeauna şi pentru totdeauna. Refuz să cred că există o genă a răului care naşte oameni din start răi. Ştiu, în schimb, că există oameni înrăiţi. Şi că înrăirea e cauzată de două lucruri: durere şi/sau frică. Mai ştiu că ea poate fi rezolvată printr-un şir de alegeri inspirate sau, dimpotrivă, consolidată prin altă succesiune de alegeri, otrăvite.

Atribui, deci, înrăirii (produsă de habar n-avem ce factori) propensiunea pe care am observat-o la Acri: dispoziţia de atac. Acrii sunt predispuşi la muşcare. Asta ţinând de intenţie, nu ai, desigur, cum să realizezi că dumnealor posedă atare tendinţă (sau, invers, că această tendinţă îi posedă) decât în clipa în care te-au muşcat deja. Sau, dacă eşti mai lent ori mai inocent, la a doua sau a treia muşcătură succesivă.

Cum procedează? Care e metoda de atac? Acrii nu îşi încep atacul spunând ei primii ceva (aceia, dintre care întâlnim destui în mijloacele de transport, sunt ţâfnoşii – altă specie, căreia îi recunosc măcar meritul de a îndrăzni). Acrii nu spun ei primii ceva, întrucât a spune ceva (amabil sau ostil, n-are importanţă) este un act de creaţie, sau, mă rog, un act de producţie (şi curaj), iar Acrii nu sunt capabili a produce ceva pe cont propriu (în plus, sunt laşi). În schimb, pândesc producţia altuia, spusa cuiva, şi reacţionează la aceasta: iar acela e atacul. Reacţia Acrilor echivalează cu un atac.

Atacul se materializează într-un răspuns-cum-muşcătură. În ce constă muşcătura? Popular formulat, într-o “exagerare revoltătoare a spusei celuilalt.” Aceasta, în două mişcări consecutive şi de-abia separabile: prima pregăteşte terenul, a doua execută lovitura propriu-zisă, pe terenul respectiv.

Mişcarea întâi: muşcătura articulează o deplasare a spusei celuilalt. Să ne imaginăm că spusa celuilalt e un tren mergând pe o şină. Ei bine, muşcătura acrului e ca un bobârnac aplicat de către un uriaş trenului. Efectul “firesc”: trenul deraiază. Mişcarea doi: muşcătura taxează; judecă; etichetează (“eşti un deraiat!”). Exemplu:

Unul: “E un om admirabil, deşi multora nu li s-ar părea aşa.”
Acrul: “Păi sigur! Îl declari tu zeu, că eşti mai deştept ca ceilalţi, nişte tâmpiţi care nu-şi dau seama de asta! Mizantrop îngâmfat ce eşti!”

Aţi observat: “admirabil” devine, în reacţia Acrului, “zeu”, iar “multora nu li se pare aşa” devine “ceilalţi, nişte tâmpiţi care nu-şi dau seama” (mişcarea întâi, deplasarea); pe acest teren, al spuselor “umflate” (şi, subliniez, nu pe cel al spuselor originale) urmează atacul, în exemplul dat “mizantropule!”

Evident, în viaţa reală dialogul nu se opreşte aici. Personajul fictiv “Unul” ar fi, în replică, împins pe treapta enervării, căci i s-a făcut o nedreptate, spusele i-au fost deformate, abuzate; Acrul i-ar prelua replica enervată într-o redare din nou deplasată şi pe baza ei ar emite o nouă judecată; “Unul” ar concluziona instinctiv că nu e chip să se facă înţeles întocmai cum intenţionează şi, exasperat, ar recurge la injurie; Acrul ar deplasa până şi această nouă replică injurioasă şi ar emite pe baza ei verdictul: “Unul” este un criminal!!

Eu, însă, n-am să continui dialogul cel fictiv, ci am să mă opresc aici. Am încercat să analizez “metoda” şi “instrumentarul” Acrilor. Dacă am reuşit, înseamnă că de acum o să îi înţeleg mai bine şi o să ştiu să interacţionez mai eficient cu ei. Ceea ce, vorba lui Radio Guerrilla, vă dorim şi dumneavoastră.

Un ceva bun, de încălzit sufleţelul, aici.

Astazi, acum ceva vreme…

Mă preocupă asta de câteva luni: ce ethos (mai) avem? Americanii se-nchină frust muncii, australienii – fizicului şi naturii, francezii par (cel puţin momentan) modelaţi de obsesia purităţii naţionale, ca şi - în alt fel - sârbii, ruşii sunt angajaţi pe calea recăpătării gloriei pierdute, iar pentru turci scindarea dintre tradiţionalism şi europenism pare a fi un ethos în sine, în epoca prezentă. Şi noi?

Preocuparea mea vine din două surse: cartea bunicului meu matern, “Memorii pe trei fronturi,” pe care am citit-o în decembrie trecut, şi “Jurnalul” Monicăi Lovinescu din perioada 1990-1993, pe care îl citesc în aceste zile.

[Late edit: scrisesem o primă versiune cuprinzând citate din cartea bunicului. Am constatat apoi că “reproducerea integrală sau parţială a textului fără acordul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului” – care deţine copyrightul – “este interzisă şi se pedepseşte conform legii.” Sunt recunoscătoare INST şi oamenilor care au realizat acest volum, dar a impune aşa o restricţie – mă refer la interzicerea reproducerii parţiale a textului, permisă în orice publicistică respectabilă de pe Terra - nu este, oare, contraproductiv? Îmi ciuntesc, deci, însemnarea, parafrazând în această versiune a 2-a pasajele bunicului, în original pline de farmec, statură şi umor… Îmi pare foarte rău! And that’s an understatement… Cu tot respectul, îmi permit însă să păstrez citate pe care ni le-a comunicat verbal înainte de a le include în acest volum.]

Bunicu-meu s-a născut într-o familie de ţărani olteni “progresişti”. Uitându-se la pozele de tinereţe ale părinţilor lui, îl descrie pe tată-său în haine nemţeşti şi purtând papion, pe mamă-sa cu umbreluţă, rochie după moda vieneză şi coafură alambicată. Cei doi fraţi i-au murit, apoi a rămas orfan de tată, au cam sărăcit, i-au cam ros intrigile, lăcomiile şi rivalităţile din familie. În ciuda ăstora, mamă-sa o ţinea una şi bună: copilul să n-aibă altă treabă decât să înveţe pe rupte.

În fine, mamă-sa se recăsătoreşte şi reuşeşte să-l dea la Liceul Militar din Craiova, care, cu tot programul strict de la 6 dimineaţa la 10 seara, îl hrănea, îmbrăca şi educa aşa cum familia lui n-ar fi putut-o face. Avea 10 ani şi toţi îi spuneau “Costel sfrijitu’.” Armata i-a devenit Părinte. Ca orice părinte, i-a modelat mintea şi, într-o măsură, sufletul. Aşa cum azi unii dintre noi sunt copiii şi produsele ideologice umane ale Companiei la care lucrează.

Nu era orice armată, însă. Era prima armată naţională a României Mari. Consfinţită, cum pomeneşte Arcul de Triumf, prin sabia Regelui Ferdinand şi gândul Reginei Maria… Bunicu-meu, puşti sfrijit dar usturător de deştept, trăindu-şi curiozităţile pubere şi, mai apoi, tumulturile adolescentine, făloşeniile primei tinereţi şi primele lucidităţi ale bărbăţiei în această Armată, n-avea cum să nu-şi iubească ţara. Cum respira, cum o iubea.

Glasul bătrânului care, spre 90 de ani, notează că România Mare a fost un miracol înfăptuit de-o armată formată din ţărani şi condusă pe-ntortocheatele cărări ale politicii europene de-atunci de o mână de politicieni luminaţi, până la covărşitoarea destinaţie, o monarhie modernă, porneşte din inimă direct. Îmi amintesc că, atunci când ne ţinea astfel de “prelegeri” pe viu, îi dădeau totdeauna lacrimile.

Cum să te emoţionezi aşa vorbind despre România, un subiect… politic, nu? Aici mi-am pus primul semn de întrebare. Nu în ce-l priveşte pe el, ci în ce mă priveşte pe mine: pentru el, România pare a fi fost organică. Pentru mine - şi, îndrăznesc, pentru noi - cum? Şi tot aici l-am invidiat: el avea asta aşa cum avea sânge în vene; organismul nostru e un pic mai sărac, mi se pare. Veninul îndoctrinării ce ni s-a infuzat în şcoli a activat în noi anticorpii sarcasmului şi mă tem că, în defensiva lor disperată, au distrus până şi celulele sănătoase de “România” din noi.

Aşa încât nu mă îndoiesc că şi jurământul pe care bunicul l-a făcut la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie, ţinându-şi, cum era protocolul, o mână pe drapel şi alta pe tun, odată rostit, i s-a dispersat în mici celule de rezistenţă în măduva spinării: jura credinţă Regelui şi respectarea regulilor şi îndatoririlor militare, la război, ca şi în timp de pace.

Restul vieţii lui n-a fost decât o serie de aplicări ale acestui jurământ, cred. Aplicări banale, precum şi aplicări aproape eroice. În timpul crizei economice din anii ’30, de pildă, el şi camarazii lui primeau de mâncare, la aceeaşi Şcoală de Ofiţeri, pâine cu viermi, din cauza alimentaţiei făcând tuberculoză pe capete. Totuşi, hazul de necaz le era singurul act de protest. Şi explică limpede şi simplu de ce: pe lângă criza economică, România avea de plătit atunci datoriile de război de la 1918, când ţara se reîntregise din nou, după 300 de ani. Fapt faţă de care pâinea cu viermi era realmente un mărunţiş. Deci perfect digerabilă. Câţiva ani mai apoi, când mustea Al Doilea Război Mondial, fiecare ofiţer activ a contribuit cu solda pe o lună la înzestrarea armatei; trebuia modernizată, nu ne puteam prezenta ca nişte amărâţi echipaţi ca la ‘918. Au înţeles, au pus banul din propriul buzunar. Ca, înaintea lor, alţii pentru Atheneu.

Războiul. Lupta pentru Stalingrad. Retragerea (“Aşa se-ntâmplă când armata germană e comandată de un caporal!” a punctat generalul Manstein). Întoarcerea armelor (spunem noi), înfrângerea şi eliberarea de către Armata Roşie (au decretat ei). Eliberarea Ungariei şi a Cehoslovaciei. Sovietizarea ţării. Strategii pentru Mişcarea de Rezistenţă. Într-o dimineaţă, avertisment telefonic: “Gioconda se mărită, e nuntă la Braşov.” Cineva urma să fie arestat la Braşov. După cineva (şi celebrele anchete la care erau supuşi), altcineva. Şi altcineva. Unul dintre aceşti complotişti a fost “domnul Frunză,” bunicul meu. Percheziţie. Nimic (în afară de 3 poze ale Regelui Mihai). Totuşi, l-au luat. Aveau să-l aducă înapoi acasă într-o oră, i-au comunicat lui, ca şi doamnei. A venit singur 15 ani mai târziu.

După multe bătăi, mizerii, agonii, jocuri de puşcărie şi seminarii academice de celulă, dar mai ales după un Al Doilea Război Mondial continuat în şi prin propria lui persoană până la căderea comunismului din decembrie ’89, în ultimul capitol al cărţii îşi pregăteşte retragerea din scenă. Din viaţă, adică. Şi cum consideră el că se cuvine făcută aceasta? Reamintindu-ne, verilor mei, fratelui meu şi mie, că obiceiul în neamul nostru e să lăsăm moştenire copiilor măcar o vorbă de duh, dacă materialiceşte n-am avut noroc de altceva în viaţă.

De la străbunicul la bunicul lui, asta: “Paraua este mică, dar ţine loc mult.” De la bunicul la tatăl lui, asta: “Decât cu popa înainte, mai bine cu jandarmul după tine.” De la tată la fiu, asta: “Decât o viaţă cioară, mai bine o zi vultur.” În fine, după oarece codeală şi examinarea unui dicton-candidat în franceză, “fidel à soi-même,” alege să ne lase moştenire o creaţie proprie, în latină! Limbă moartă pe care, de altfel, mărturiseşte candid că n-a stăpânit-o niciodată prea bine… Aceasta: “Te viincenta, invincibile evis!”, adică “Învingându-te pe tine însuţi, nu te mai poate învinge nimeni!”

Toate astea, şi astfel montate, adică umorul, (auto)ironia niciodată ieftină sau crudă, loialitatea, patriotismul, introspecţia lucidă şi raportată la un Ceva mai important decât micii de noi, tenacitatea activă în a te împotrivi nedreptăţii şi abuzului, un fel de statornică şi inspirată îndărătnicie în a rezista într-un anume fel într-o lume croită de diriguitori strâmbi, le regăsesc la Monica Lovinescu.

A lor a fost o generaţie căreia, dincolo de veneraţie (un pic persiflantă, cum îmi şade bine ca urmaşă), am a le reproşa, poate, doar două lucruri: o oarecare doză de superioritate rasială şi rasistă (sau cel puţin de ignorare a Celuilalt în sens teodorovian), şi o la fel de oarecare doză de misoginism – ambele, cum spuneam, explicabile prin epoca şi educaţia care i-au format.

În plus, citind “Jurnalul” Monicăi Lovinescu din 1990-1993, rememorând din paginile ei tumultul principial pe viaţă şi pe moarte din anii post-Revoluţie, când ne puneam, noi, societatea, probleme de (dez)onoare şi de destin comun, de misiuni destinice şi devenire, realizez: 1. şi ce salt evolutiv uriaş, uriaş, poate prea mare şi prea brusc, am făcut; 2. şi ce derutaţi şi abulici am aterizat, azi, din acest salt. Un singur exemplu: Monica Lovinescu menţionează că la începutul lui ’90 una dintre marile dispute principiale din România, aşa cum o percepea ea din exil, era cea dintre Manolescu şi Paler. Estetic şi etic. Azi am zice: “huh??” Mulţi dintre noi nu ştiu, tehnic, lingvistic, ce înseamnă “etic” (pentru supravieţuirea lui “estetic” mulţumim rubricilor de cosmetică din revistele pentru doamne!).

Din 1990 în 2008. Optsprezece ani. Să fi aşezat la taclale în 1990 un tânăr român educat cu unul francez asemenea, de pildă, decalajele ar fi sărit ca aşchiile din buşteanul cioplit, la fiecare propoziţie. Al nostru ar fi vorbit solemn, elevat, neinteligibil şi-un pic ridicol despre chestiuni mari, filosofice, despre sensul poporului acesta, despre credinţele sale şi despre o pleiadă de figuri naţionale (româneşti, dar şi franceze) pentru francez cel puţin necunoscute, cel mult depăşite, mediocre sau penibile. Azi, aceleaşi două personaje n-ar avea decât puţine subiecte non-comune: ar putea vorbi fără blocaje despre aceeaşi muzică, aceleaşi “subculturi,” aceleaşi filme, aceleaşi vedete. În doar optsprezece ani, am ajuns “la zi” cu foarte, foarte multe. E uimitor!

Şi aiuritor. Atunci când pleci într-o călătorie – iar celebra noastră “tranziţie,” astăzi cvasi-încheiată, este o călătorie mentală, psihologică, socială, culturală şi tot aşa mai departe – bine e să ţii minte drumul. Ca să te poţi întoarce cu tot ce-ai strâns, să implantezi, să lucrezi şi-asupra punctului de plecare, să îl transformi, să il preschimbi. Orice călătorie cu sens se încheie cu o introspecţie renovatoare.

Punctul nostru de plecare atunci, post-comunist, era setul ăla de valori, aşa cum era el. Rezistenţă prin cultură, spiritualitate, solidaritate umană în mizeria impusă de mai-mari, de-aici ura faţă de “răi,” îndârjirea şi radicalismul ecuaţiei lui “noi,” cinstiţi, oprimaţi, de rând, versus “ei,” nemernici, îmbuibaţi. Am impresia că am părăsit sanctuarul (sau viesparul) acelor valori, am călătorit, am aflat, şi înapoi nu ne-am întors niciodată, să preschimbăm, cu cele învăţate, acele valori. N-am revenit asupra lor. (În ce măsură se datorează asta foştilor nomenclaturişti care, magnanimi şi teribil de auto-protectori, nu obosesc nici azi să declare fals progresist “Să uităm trecutul! Să privim numai spre viitor!” rămâne încă subiect de reflecţie.) Am plecat, am umblat, am adunat dar, când ne-am întors, ne-am întors altundeva. Şi întrebarea este: unde?

În lumea lui Irinel, Prigoană şi Oana Zăvoranu? În lumea cărucioarelor pline cu şunci de la Carrefour şi Real? În lumea panglicilor roz şi-a ursuleţilor de pluş inocent pornografici ai Fetei de la Pagina 5? În lumea hi-tech a i-Podurilor, Twitterului şi blue tooth? Bine, foarte frumos. Dotare şi distracţie, întreaga paletă. Totuşi, tuturor acestora ce set de valori le atribuim? Ce etos? Nici măcar nu pledez pentru revenirea la valorile generaţiei de care-am pomenit mai sus. Cred, în schimb, că aş emite o somaţie (cui Dumnezeu, habar n-am): conjur să se descopere şi expliciteze valorile după care funcţionăm azi. Să se sintetizeze toate cele obţinute din ’89 încoace, prin care am ajuns acum “la zi,” într-un set de sensuri. Sensuri care să poată fi articulate, expuse, transmise, înmânate. Întocmai ca o carte de vizită.

Dacă nu facem asta, nu avem ce vorbă de duh, ce motto, ce proverb să lăsăm moştenire posterităţii care, astfel, mă tem că va fi (atenţie, arhaisme!) axiologic şi etic moartă în faşă. În plus, până nu facem asta, rămânem cu succes cetăţeni europeni de mâna a treia: care om întreg stă de vorbă respectuos cu un terchea-berchea fără identitate coagulată, fără un liant precis între emisferele cerebrale şi fără măcar o schiţă de coloană vertebrală? Şi asta nu se aplică exclusiv membrilor români ai Parlamentului European, ambasadorilor sau politicienilor; obişnuinţa de a-i responsabiliza doar pe ei, în chestiunea imaginii României şi a conţinutului identităţii noastre e comodă, dar foarte dăunătoare. Asta se aplică fiecăruia dintre noi, când mergem în “Vest” şi cumpărăm, iaca, acadele de la un vânzător de-al locului. Ştiţi ce (ni) se întâmplă după prima vorbă schimbată cu respectivul…

Introspecţia renovatoare. Sinteza. Asta n-am făcut. Am plecat, am cules, am acumulat, am băgat ca babele sărmane, lihnite, deci cam hulpave, tot ce-am găsit, bulendre şi merinde, în sacoşe. Din ce cauză, ştim. Asta e clar şi bine. Dar pentru ce? Şi ce înseamnă tot ce-am strâns? Ce facem cu lucrurile astea? Ce caracter, ce profil ne conferă, în ce fel ne exprimă şi ne reprezintă tot ce-am acumulat până azi? Ce înseamna, adică: ce însemnăm?

O vreme, poate, o să mai meargă să ne facem că, în UE fiind acum, am adoptat valorile Uniunii. Diversitate, echitate, legalitate, respect, toleranţă, demnitate… Eu, una, iubesc aceste valori, cred în ele şi mi le-am asumat. Încerc să le practic în fiecare zi, în acte mici, mici, minuscule. În interacţiunea cu ţăranii de la piaţă, cu cerşetorii, ca şi cu colegii sau familia. Dar ştiu, pe de altă parte, că ele nu sunt opţiunea reală (adică gândită, procesată, asumată lucid) a majorităţii conaţionalilor mei. Respect diferenţa asta, dar cred că e foarte important să se descopere anume care alte valori constituie opţiunea majorităţii. Prin care alte valori se (re)defineşte identitatea de român.

Mai optimist: o vreme mai putem încerca să asimilăm în mod autentic, cuminte, silitori, ca la şcoală valorile enumerate mai sus. (Şi poate asta e soluţia: să sărim direct din nebuloasa identităţii de cetăţeni ai unei republici post-comuniste la aceea de cetăţeni ai UE. Foarte frumos şi decent.) Fapt e că mai avem timp de reflecţie şi descoperiri doar o vreme: cât nu se lămureşte lumea de tot că nu avem un fundament propriu, un “noi” colectiv, comunitar, valabil şi veridic. Dacă acea vreme trece fără ca noi să ne fi redescoperit, mă tem că singura identitate posibilă va fi aceea deja pomenită, de mâna a treia. O identitate fără ethos, ca un corp fără suflet.

Pe Hotel Bulevard se lăfăie de ceva vreme un mesh, reclamă la Nivea Diamond Gloss. Sloganul zice: “Frumuseţea e o sclipire.” Adaug: “De duh.”

Un alt câştig al deplasării la Violoncellissimo a fost că am dat cu ochii de ceva ce m-a teleportat pentru câteva secunde în poveştile seniorilor din familie şi într-o uimire exprimată à la turist american: peste drum de Palatul Regal stă, ca odinioară, statuia ecvestră a Regelui Carol I. Originalul a fost creat de sculptorul croat Ivan Mestrovic, bazat pe conceptul de “rege-cetăţean” şi desfiinţat de comunişti în 1948.

Azi în Piaţa Palatului nu originalul se uită la Palat, ci macheta din fibră de sticlă a unei noi statui a Regelui, realizată, de data aceasta, de Florin Codre. Macheta e aşezată pe un soclu provizoriu, deocamdată, fiindcă Primăria aşteaptă să îi spunem ce credem despre ea, înainte de a definitiva proiectul. Şi, dacă tot sunt dumnealor amabili, de ne-ntreabă, de data asta, eu vreau să vă îndemn să le şi răspundem.

Pentru cei care au timp s-o facă pe-ndelete, cu un pic de background, poezie, bla, click aici. Iar pentru grăbiţi: trimiteţi email cu păreri şi feedback la proiectcarol1@pmb.ro (după ce, desigur, vedeţi macheta).

În ce mă priveşte, sunt de acord cu ideea şi cu proiectul întregii lucrări: “o suprafaţă circulară cu un diametru de 20 de metri care va reprezenta prin efectele ei vizuale, tactile şi simbolice expresia plastică a unui sanctuar laic. În centrul ei va fi amplasată statuia ecvestră din bronz, pe un soclu din piatră (5,00 m x 2,50 m) cu înălţimea preconizată de 8,00 m.” Dar am trei sugestii:

1. venind dinspre Atheneu, se vede Cartoful în ţeapă suspendat deasupra statuii. De parcă Regele ar pofti la nenorocita de barabulă, dar n-ajunge la ea. Deci: ori cartoful jos (Doamne-ajută!), ori plasată statuia astfel încât să nu se vadă cartoful deloc, cel puţin din direcţia aceea.

2. în machete, Regele pare îmbrăcat în redingotă. Deschisă la piept şi cu decoraţiile de război vizibile, totuşi redingotă. Ca orice alt gentilom. Propun să dispară redingota, să rămână doar tunica militară şi decoraţiile, cum îl ştim din tablouri.

3. Să-mi scuzaţi indiscreţia, dar calul pare… operat. Anume, de Lorena Bobbit. Adevărat că nu prea mă pricep, totuşi vă rog, mergeţi de vedeţi şi voi!… (Oare să menţionez şi asta în sugestiile către Primărie?)

Dacă bombănim că Bucureştiul pe care-l (re)fac ei e grobian, bombănim şi fiindcă nu ne-au prea întrebat cum am vrea să fie. În acest caz, iată că ne-ntreabă. Mergeţi, dară, să vedeţi şi răspundeţi-le apoi.

Ieri, după notaţia de mai jos, eram la un pas de-a încheia ocărând pământul, acest element maximal al GREULUI, greutăţii şi greutăţilor noastre cele de toate zilele, materie oprimantă care te trage în jos şi te ţine legat – sufocant, dacă tot cei ai în cap este eter, zbor, abstragere, acrobaţie escapistă (cum este, în genere, cazul meu; nu înţeleg de ce mă comport ca o zodie de aer, când nu sunt).

Dar mi-am luat seama: în fond, atâţia oameni mari au proslăvit, într-o formă sau alta, pământul, şi cine mi-s eu, să-l acuz? Ruşine!

Azi, traversând cu trebi, grăbită, parcul Izvor, o apuc pe-o cărare şuie trasată nu de municipalitate, ci de tălpile altor grăbiţi, cu treburi, scurtând oblic porţiunea dintre Izvor şi ieşirea de sus, dinspre Marriott.

Între două întinderi de iarbă prin care se strecurau vreo două bătrâne gârbovite, culegând coada-şoricelului şi alte ierburi tămăduitoare sau dimpotrivă (în Evul Mediu, le pârâseră consătenii, le săltase Inchiziţia, le acuzase de vrăjitorie şi le arsese pe rug – dar acum erau în pace), între două întinderi de iarbă era cărarea lată de vreun metru.

După atingerea bitumului, a cărării bătătorite părea organică, sub tălpile pantofilor. Mi s-a schimbat pasul. Mi-am coborât ochii, să văd pe ce călcam, şi-am tot mers aşa. Pământului i se făcuse deja sete, după ultima ploaie. Crăpăturile se prinseseră într-un arabesc cartografic, în câteva zeci de metri era toată harta lumii, contururi de ţări câte şi mai câte. Am trecut şi prin România, am străbătut Slovenii şi Spanii şi Chine întregi.

Şi tot mergând m-am apucat de mi-am cerut iertare, iertare, Pământule-al nostru, Gaea, măicuţă, iertare. Acum, însă, în oglinda lucidă a pixelilor, ce pot să spun? Ia, îmi caut şi eu epifanii. Fără, m-aş simţi o neisprăvită.

Cum se strecoară vreun gând mai diafan, mai desprins de scoarţa terestră, cum îi sar la beregată zece griji-pentru-ziua-de-mâine, îl sfâşie, îl devorează şi-l extermină precum milogii din cimitir pe eroul lui Suskind, la final de “Parfum”. Milogi, doar că mila n-au.

Zilele trecute, după 15 ore de lucru continuu în engleză (ţin să menţionez din nou: cu pauze de pipi), am retrăit o senzaţie de demult: să comut periodic între română şi engleză, între două feluri de a spune şi de a gândi atât de diferite, mă omoară cu zile!

Sunt zile când gândesc şi vorbesc româneşte. Îmi place atunci, fiindcă sunt spumoasă şi inspirată. Scot vorbe de duh şi/sau glume de autobază ca la bufetul cu autoservire. Nu totdeauna kind, totuşi, şi nu o dată s-a lăsat cu terci de oameni în jur, amuzamentul era unilateral… Reprobabil, deci. Sunt zile când vorbesc româneşte, dar gândesc anglo-saxon – împiedicată şi moralizatoare, de-abia mă suport eu, atunci; bine de stat în casă, deci. Mai sunt zile când anglo-saxon gândesc, englezeşte vorbesc. Destul de cinstit: umor cât şi până unde e fair play să fie, luciditate, ceva incisivitate şi destulă amabilitate. Nice. În fine, zilele în care gândesc româneşte şi vorbesc englezeşte sunt o catastrofă, nu insist.

Îmi amintesc că în Australia, fiind eu şi mai verde, comutatul ăsta mă cam sfâşia. De-abia reuşeam să mă instalez în noua realitate, când un telefon transcontinental acasă îmi răsturna pământul de sub picioare, mă (per)turba. Să mă stabilizez fie într-una, fie în cealaltă dintre cele două realităţi era imposibil, pe termen mediu, necum lung. Cum să nu rezonez, atunci, la Michel Serres, cu Harlequin al lui, corcitura (în cel mai fericit caz) ludică? E singura identitate pe care-o pot pretinde în mod onest.

Pe de altă parte, e tot atât de adevărat că, fără asta, viaţa mi s-ar părea, de-acum, monocoloră, deci anostă.

Monica zice să scriu de Violoncellissimo. Să scriu întâi că, de îndată ce am ieşit, la final, le-am zis lui Martzipan şi lui ET (care, culmea, se cunosc din facultate!): “Să-i dea Dumnezeu sănătate Monicăi!” Că mi-a zis de concertul ăsta.

Programul îl puteţi vedea aici. Altfel… mi-e totdeauna foarte greu să scriu despre lucruri care mă încântă pe deplin. În plus, cum să scrii despre muzică în cuvinte? În matematică, poate da. În cuvinte, care sunt, cu toată dragostea ce le-o port, mai prejos de muzică, cum?…

A fost o seară-omagiu. Omagiu violoncelului (din câte ştiu, primul de acest fel) şi omagiu violonceliştilor români (din rândul cărora nimeni nu şi-a amintit, din păcate, de maestrul Iuliu Boniş, astă-seară…). Omagiu lui Serafim Antropov, spiritul luminos care a produs cei doi mari violoncelişti ai României de azi: pe Marin Cazacu şi pe Alexandra Guţu, amfitrionii neoficiali, dar evidenţi, ai propriilor lor elevi, astăzi. Dintre care, cu tot respectul, Răzvan Sima (parcă? scuzaţi, sunt teribilă cu numele…) şi-a depăşit deja maestrul.

Cazacu şi Guţu, probabil concurenţi de-o viaţă (iar asta înseamnă, da, invidie, dar şi tot atâta respect reciproc), sunt yin şi yang. Cazacu – tehnic, dezinvolt, preluând cu uşurinţă atribuţiile dirijorale, falsând rar, dar trecând mai departe cu înţeleaptă auto-îngăduinţă şi neştirbit auto-control, e aproape impecabil. Mereu stăpân pe situaţie. Sufletul, însă, e la Alexandra Guţu. Din violoncelul lui Cazacu iese măiestrie, nu poţi să nu-l admiri – din al ei iese emoţie pură. Ascultând-o, rămâi suspendat de-un firicel invizibil ca un muribund de-un aparat respirator. Oxigen.

Din câte mi-am dat seama, o singură dată a falsat Guţu; de fapt, n-a nimerit flageoletul. Acum mă distrează, dar îmi amintesc ce mare nenorocire e: în secunda următoare făcuse o grimasă dureroasă – ai dat chix, te simţi ca dracu, te urăşti, te-ai făcut de râs, cum ai putut să?!? Îmi venea să-i strig: “doamnă, nu contează, eşti mare, termină cu prostiile!” Errare humanum est. Chiar şi atunci când greşim noi înşine.

Limbajul mut al muzicienilor, când cântă în formaţie. Un ochi-în-ochi scurt e ca o coardă de alpinist: fixat, totul ok, lansează-te. Doar atât trebuie, ca să te bazezi pe celălalt. Şi să ţi se împletească vocile perfect sincronizat, cununate acolo, sus, în sfera sferelor. Iar parodiile muzicale clasice, cu umorul lor irepetabil în alte arte, comunică prin zâmbete complice şi ocheade. Aş zice că-i aproape flirt.

Violoncelul, se spune, are timbrul vocii omeneşti. Să auzi, în Adagioul lui Samuel Barber, 60 de violoncele cântând e ca şi cum ai distila colosala varietate a omenirii într-un cor de voci-unicat, esenţe tari. Am avut acest flash: că ascultam cântul unor suflete acolo, pe Cealaltă Lume, şi că în corul lor era totul. Totul. Şi nimic altceva nu mai trebuia.

P.S.: Risc acest adaos pe-un subiect recent sensibil, pe acest blog: liantul profesor-elev se vedea, se auzea, se simţea. O împreunătate aparte. Sunt acolo severitate, apreciere, admiraţie, cunoaştere, luciditate şi, mai ales, drag. Liantul profesor-elev: încă o formulă a onoarei.